Risipitorii - O frescă contemporană
Motto: Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le...
Nicio poveste nu are sfârşit, aşa cum, desigur, nu are nici aceasta. Restul este în sufletul fiecăruia dintre noi... Eu am închis coperţile despovărat de lucruri pe care le-am ştiut şi le-am scris... De aici încolo începe visul că nimic din ce a fost urât nu se va repeta. Vor veni alte poveşti, alţi oameni îşi vor spune patimile şi nădejdile. Iar eu le voi scrie şi pentru cei care le ştiu şi pentru cei care vor să le afle...
Marius Cilibia
Ştiuse, încă de la început, că s-a născut să triumfe. Când era mai tânăr, i se părea că, invidios pe el, Dumnezeu i-a dat drumul în lume mult prea târziu, când vremea marilor realizări, a marilor cuceriri, trecuse deja... De aceea îşi făcuse obiceiul să stea ore întregi în pat şi să-şi imagineze cum ar fi fost să trăiască cu şase-şapte sute de ani în urmă, să creştineze popoarele pe unde trecea, să umble în locuri îndepărtate, să ajungă general vestit, apoi, cu o oaste de mercenari recrutaţi din ţări exotice, să-şi făurească propriul imperiu... Alteori se visa amiralul inspirat şi curajos ajuns la comanda unei flotile de corsari îndrăzneţi care băga groaza în autorităţile portuare din Marea Caraibelor... Nu se visa niciodată, dar niciodată, în ţinuturi friguroase, înzăpezite. Îi plăcea soarele şi-de multe ori-în zilele geroase de iarnă, dădea drumul viselor sale şi se încălzea, fără foc sau haine călduroase, chiar şi atunci când cei de lângă el clănţăneau din dinţi. Citea enorm, însetat să ştie tot înaintea tuturor ceilalţi, iar memoria sa de fiară ţinută în cuşcă, înmagazina tot ce citea, de parcă ar fi fost un sac fără fund, de om sărac... Se dovedise, mereu, mult prea grăbit şi de aceea nu terminase şcoala, neavând răbdare să parcurgă atâta timp pentru lucruri pe care le ştia. Era convins că diplomele şi celelalte hârtii vor veni mai târziu, avea o încredere nemărginită în soartă şi era convins că destinul său este unul măreţ, strălucitor, demn să fie pomenit de oameni mult timp după ce el nu va mai fi fost.
Ar fi vrut să nu-i iubească pe ceilalţi oameni dar îi iubea, simţea o căldură ciudată când stătea de vorbă cu ei şi îi părea rău de faptul că se încărca cu toate durerile lor, cu toate necazurile, încercând să-i ajute, să le aline suferinţele, iar oamenii pricepeau, întotdeauna, că este dispus să facă orice pentru ei. Toată viaţa, aproape fără niciun efort, îi fusese încredinţată comanda asupra colegilor săi, chiar dacă unii era mult mai vârstnici, cu mai multă experienţă, sau chiar mai pricepuţi decât el. Ştia să se facă plăcut, fără să linguşească pe cineva, să fie autoritar fără să ridice vocea şi singurul semn al mâniei sale se reducea la o îngustare pronunţată a ochilor, ca şi când l-ar fi orbit o lumină prea mare... Cei de lângă el ar fi putut crede că a închis ochii complet, dar simţeau intensitatea privirii lui ca pe o lamă de cuţit. Îi plăceau banii, nu ca să-i adune, ci pentru cât de multe putea cumpăra cu ei, câte bucurii puteau să-i aducă nu numai lui, ci şi celor din jur. Îi plăceau băuturile fine, ţigările bune şi aroma îmbietoare a cafelei, îi plăceau nespus de mult femeile frumoase, dar, mai ales, îi plăcea puterea şi ştia că va veni momentul când se va bate pentru ea. Vorbea prea mult, cuvintele sale, tonul voit nepăsător, dar puternic, îi captivau pe cei din jur, deşi de multe ori se lăsa dus de val, entuziasmat de propriile vorbe. Îl arestaseră şi acum stătea singur într-o celulă, mai mult curios de ceea ce o să i se întâmple, decât speriat. Patul metalic, fixat în podeaua de ciment, semăna cu cele din armată şi din căminele de nefamilişti, dar nu avea nici saltea, nici pătură, nici pernă. Despre cearşeafuri, ce să mai vorbim... Lumina pătrundea printr-o ferestruică îngustă, mai sus cu doi metri faţă de podea, acoperită cu o sită metalică deasă, grosolană, lipsită de geam. Acolo vedea tălpile bocancilor santinelei la interval de două-trei minute, ceea ce însemna că zona sa de patrulare era destul de mică. Ştia că viaţa sa urma să se schimbe cu totul, dar nu îi era frică; el căuta cu înfrigurare, dar şi cu încredere, semnele faste ale destinului său chiar şi în această întâmplare nenorocită. Nu mai avusese de-a face cu Securitatea, de fapt nici cu Miliţia sau Procuratura, dar ştia multe despre aceste instituţii. Nu-şi punea speranţa nici în avocaţi, nici în imparţialitatea magistraţilor. Ştia că există o singură forţă în stat-Partidul Comunist, iar braţul său înarmat era Securitatea! Trăia cu impresia că de undeva, din vreun ungher ascuns, pe care nu putea să-l dibuiască (de fapt nici nu făcea vreun efort pentru asta!) îl urmăresc priviri curioase, să vadă cum se comportă, dacă este suficient de speriat pentru a putea fi luat la întrebări. Nici nu ştia câtă dreptate avea...
